Fiecare fotografie, pentru a fi reușită, trebuie să aibă în spate un ochi de fotograf inspirat, o lumină potrivită, și un subiect (sau peisaj) atractiv. Desigur, tehnologia ajută și ea. Pentru această fotografie însă, premiată la concursul „Transilvania e frumoasă”, mai avem ceva: o poveste a locului. Și nu orice poveste, ci una care nouă ne-a mers direct la inimă pentru că este de aici, din județul Alba, de la noi de acasă.
În spatele acestor fotografii stă Iulia Zaharie, care a surprins cadrul câștigător la o aruncătură de băț de locurile natale.
Asta chiar dacă pasiunea pentru natură și munți au dus-o pe creste înalte și pe poteci pitorești (așa cum se vede și în acest cadru din Munții Hășmașului, surprins de Flaviu Negru). Dar mai multe despre ea și despre pasiunea pentru fotografie regăsiți în paragraful alăturat, în cele câteva rânduri scrise chiar de către Iulia.
„Deși fiecare parte a ei îmi pare frumoasă și de-a dreptul fascinantă, atunci când aud “Transilvania” gândul îmi fuge automat acasă, la sătucul meu dintre dealuri.
Aici am făcut și primii pași în lumea fotografiei. Mânată de o dorință de a arăta lumii măcar un grăunte din frumusețea pe care o vedeam zi de zi prin jurul casei, am creat pe Facebook o pagină a satului, pe care postam ocazional poze făcute de mine, cu telefonul la acea vreme. Deși slabe calitativ, începusem să primesc o mulțime de mesaje de apreciere și chiar de mulțumire de la fiii satului plecați peste hotare sau doar stabiliți în alte zone ale țării. M-au convins la acea vreme că ceea ce făceam nu era chiar pe cât credeam eu de neînsemnat, iar de aici povestea nu mai este doar despre mine, ci și despre ei, oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs și au crezut în mine.”
M-a prins și am prins totodată și eu curaj, așa că, ajutată de mama, mi-am cumpărat un mic aparat compact și am început să fotografiez tot mai mult. Cum nu mai pozam doar peisaje de la mine din sat, am căutat un loc unde să pot să arăt cuiva ceea ce făceam și am găsit tot pe Facebook grupul numit „La conacul fotografilor”. De la ei, pe lângă multă încredere, am mai primit și primul meu aparat foto la care îi puteam modifica setările (ceea ce învățasem teoretic, dar nu puteam pune în practică pe aparatul pe care îl aveam).
Au urmat mai mulți ani în care erau puține ocaziile în care mai plecam undeva fără aparat. Făceam în cea mai mare măsură fotografie de peisaj, care pot spune că a rămas până astăzi una dintre preferate.
Prin 2018 i-am cunoscut pe C. Szabo și pe D. Tăuțan, cei care mi-au dat un imbold de a fotografia și altceva pe lângă peisaje. Cu ei am fotografiat primele concursuri de alergare și am prins totodată drag de a surprinde și oameni, cu ale lor emoții și trăiri.
Dar am scris la început și despre o poveste a locului. Locul se numește La Mărișcuța și se află în cătunul Citeră, Zlatna 516100.
Iulia ne scrie desăre acest loc: „Fotografia este dintr-un loc care mi-a lăsat mereu sentimentul de acasă. Și sunt sigură că nu doar mie.
Căsuța albastră face parte dintr-un ansamblu de trei case pe care A. Puiuleț l-a numit „La Măriscuță”. Cea care apare în fotografie este o căsuță care datează din anul 1849 și care a fost recent restaurată și reabilitată tot prin grija lui A. Puiuleț, care administrează în prezent locul.
Din ce știu, dorința lui este de a declara căsuța monument istoric și îmi doresc din suflet să reușească. Aici, fiecare colțișor parcă are de spus câte o poveste și tare mi-aș dori chiar să ajungă să fie spuse lumii întregi.
Măriscuțele (primele 3 femei care au locuit căsuța și au dat în prezent și numele locului) au lăsat aici o moștenire bogată, care se poate vedea nu numai în arhitectura și farmecul locului, ci și în atmosfera caldă și primitoare care definește locul în prezent.
Ca și localizare, Măriscuța se regăsește în Cătunul Citeră, cătun situat în apropierea orașului Zlatna.
Pentru cei care își doresc să ajungă în acest loc, ar fi bine de menționat că există multă frumusețe de văzut în zonă. În imediata apropiere a cătunului se găsește Masivul Dâmbău, cu cel mai înalt vârf din Munții Trascău (Vf. Dâmbău, alt. 1369 m), un important punct de belvedere pentru Muntele Mare, Masivul Vulcan, Munții Retezat, Parâng, Șureanu și chiar Făgăraș. Tot de aici se poate ajunge la punctul de belvedere de deasupra Cheilor Caprei (Feneșului), un loc de o frumusețe aparte.”.
Cele două cadre de mai sus, care, împreună cu fotografia câștigătoare, alcătuiesc un amplu peisaj al zonei, susțin cele scrise mai sus.
Iar celelalte cadre din zonă, aparținând tot Iuliei Zaharie, confirmă că Munții Apuseni și județul Alba merită vizitați.
Iar povestea locului o regăsiți mai jos, prin amabilitatea proprietarului, Adrian Puiuleț.
Nu știm exact cât de vechi e locul, dar apare atestată Citera/Ticera într-un act (pe care îl deținem în original) din anul 1833 semnat de preotul ortodox Lucaciu Ioan. Cam în aceeași perioadă, mai precis în 1831 se năștea Corpade Ioan, fiul lui Ștefan și Maria, care în 1849 ridică căsuța “Monument. ( anul construcției este inscripționat pe grinda de desupra intrării).
Toponimul „Chicera”, “Citera(ă)” şi „Ticera”- are sensul de munte, dâmb, capătul sudic al muntelui Dâmbău, foarte prăpăstios şi acoperit cu pădure
Context istoric:
Este de la sine înţeles că după evenimentele din Zlatna din perioada 1848-1849 a rămas o stare de tensiune, de nesiguranţă, amplificată de incendierea caselor româneşti din zonă în perioada octombrie 1848 cât şi a represaliilor ulterioare asupra participanţilor la revoluţie şi a populaţiei româneşti în general. De asemenea, gărzile maghiare au continuat recrutarea tinerilor români în armata ungară, care au luptat împotriva conaţionalilor ardeleni din legiunile și prefecturile naţionale. Refuzul înrolării era pedepsit cu moartea sau cu distrugerea unor anumite case din satele respective.
Din aceste cauze, e normal ca o parte a populaţiei să se retragă în zone mai puţin accesibile, după cum probabil s-a întâmplat și în acest caz. Zona Citeră (în trecut Cătunul Citeră), un model al „crângurilor” de case din Apuseni, este o zonă izolată situată la apx. 839 m altitudine, sub Vârful Dâmbău, mai existând în prezent 4 case şi mai multe anexe.
Toponimul ”“La Mărișcuța” -parte de hotar unde a fost pe vremuri casa unei femei cu acest nume; diminutive al numelui propriu Maria. (Sursa: Domșa, Traian- De la Ampelum la Zlatna, vol II, Editura Select, 2003)
Povestea:
Întrebarea care se pune e: care Maria? Cum arăta? În ce perioadă a trăit? Ne place să credem că era frumoasă. Frumoasă de îți întorceai capul după ea fără să îți dai seama.
Dacă însă cercetezi arhivele, observi că în cadastrul din 1912 locul era deja botezat “ La Mărișcuța”. Deci e de căutat înainte.
Și povestea, o parte din ea, cea pe care o cunosc, sună cam așa. O țâră (sau mai mult) realitate și o țâră imaginație.
Au fost odată ca niciodată doi tineri care și-au unit destinele… îî chema Ștefan (Corpade) și Maria (Darie). Trăiau undeva prin orașul Zlatna, la începutul secolului XIX, în acele vremuri tulburi marcate de foamete și mișcări sociale. D-zeu le-a îngăduit un băiat, Ioan, care atunci când timpurile au devenit de nesuportat, a fugit în deal și a ridicat o casă, într-un loc pe care îl cunoștea când urca, copil fiind, cu vitele la munte…Într-un loc ferit, ascuns, departe de ura deșertată în lume în acea perioadă. Trebuia să fie dreptate, dar pentru ea mai era de așteptat. Și-a luat și soție, să îi fie prieten, ajutor, să împartă cu cineva libertatea și prețul plătit pentru asta. Coincidență sau nu, pe femeia lui o chema tot Maria. Viața nu era ușoară acolo în munte. Zilele treceau greu, munca era de dimineața până seara și de parcă nu era de ajuns, trebuia să fie și ferită, să nu-l caute dușmanii și să-l coboare din munte sau, cine știe, să îl pună să lupte împotriva românilor lui. Să fi avut mai mulți copii? Sau doar pe Gheorghe, născut târziu, după ce Ioan al nostru trecuse de 40 de ani. Încă nu știm. Și poate nu vom ști niciodată. Cert e că l-au avut pe Gheorghe, care urmând linia trasată de bunicul și tatăl lui, și-a găsit o soție vrednică care se numea… Maria.
În concluzie, întrebarea, de fapt întrebările, nu erau chiar corecte. Dar e bine că au fost.
Dumnezeu să-i odihnească.
Sfârșit?
Mărișcuța sau, mai corect, Mărișcuțele, au lăsat o moștenire. Pe care am preluat-o noi și o ducem mai departe. Și planul nu e să o păstrăm doar pentru noi, ci să fie accesibilă oricărei persoane care vrea să descopere natura, casele vechi cu rostul lor, poveștile Oameniilor care și-au trăit aici veșnicia.
